Devenise o regulă ca la FRF, pe vremea marelui conducător Mircea Sandu, ca de Sărbătorile Pascale și cele de Iarnă, sacoșele cu bunătăți să ajungă la șefii cei mari. În tranșe din toate punctele cardinale.
De la Bela Kassai la Petrică Tătar, de la Dan Petrescu – Fibră până la femeia de serviciu, fiecare primea de-ale gurii: mâncare și spirtoase.
Bistrița, Bacău, Petroșani, Galați. În funcție de relații: brânză telemea, palincă, salamuri scumpe și pui congelați, vinuri și chiar pești veniți din Dunăre, proaspeți decedați ca să fie proaspeți la cuptor.
Reșița și Piatra Neamț operau inteligent: brazi pentru Crăciun. Într-o perioadă în care era periculos un astfel de comerț, iar pe brazii din Danemarca și Suedia, care apar azi la supermarketuri, îi vedeam doar la posturile RTL și Pro 7. Când debuta televiziunea prin cablu în România, cam în acele vremuri.
CSM Reșița avea un conducător isteț și mai ales descurcăreț, Marius Popescu, decedat acum 4 ani, un tip abil și extrem de inteligent cu vorbele la el. Născut la 23 iulie 1945, la Caracal. A fost conducător la cele două echipe reșițene, Gloria și CSM, cu ultima a reușit promovarea în primul eșalon fotbalistic în 1997.
Au fost trei sezoane consecutive în Divizia A, la început cu Vali Roșca și Mircea Chivu, tatăl lui Cristi Chivu, la timonă, apoi cu Ioan Sdrobiș, „Părintele”.
Ditamai președintele Marius Popescu venea cu tirul pe 21 decembrie la prânz, suna pe toată lumea în prealabil că vine marfa, inclusiv pe arbitri, le dădea loc de întâlnire și fiecare primea un brad cu o pungă de cadouri, o sticlă de vin, o cafea, o ciocolată, o agendă.
„E un gest simbolic, Nu vreau să însemne nimic altceva”, era fraza des folosită. Prima oară se oprea la FRF, apoi direcția era în funcție de agenda preconizată.
Că erai în Comitetul Executiv al FRF ori pe la vreun birou, arbitru FIFA sau debutant, observator mai în etate sau nu, nu se putea refuza. Dacă lua Bela Kassai, luai și tu. Cu mult curaj.
Mai făceau unii nazuri și ajungea bradul direct la domiciliu, unde nu-l puteai refuza, când te trezeai cu omul la etajul 7, în fața ușii de lângă lift, fără spațiu de pivotare. Dacă spuneai încă o dată nu, îl lasă acolo și fugea. Nu prea aveai alternativă.
Marius Popescu nu avea banii altora, dar era extrem de descurcăreț. O altă poveste. Nu se putea compara cu Gloria Bistrița. nici cu Oțelul Galați și Farul Constanța. Știa cănd să acorde o atenție arbitrilor, dacă erau echipele bucureștene admitea din start că e greu să le concureze la „cașcaval”.
Înainte de un meci cu o echipă codașă în clasament a intrat peste o brigadă FIFA în vestiar, fără a da nume de rezonanță aici. „Sunteți prietenii mei, știți că nu sunt dator la nimeni! Azi n-am nimic, niciun ban… Îmi vine să intru în pământ de rușine. Ajutați-mă vă rog, promit că mă revanșez”, a spus, aproape plângând, Popescu.
A închis ușa încet, parcă să nu deranjeze, a plecat. Cei trei au zâmbit. Nu li se întâmplase asta niciodată.
Baremul de arbitraj era umflat consistent deseori. Acum era fix. Noroc că oamenii arbitrau prin străinătate și nu i-a afectat prea tare problema omului. Ba chiar i-a oferit peste deja celebrul 5 la sută pentru gazde. Vreo 10 procente.
Peste 6 luni, aceeași brigadă la un alt meci, tot la Reșița. Plicul primit era însă, de această dată, gros. mai avea un pic și exploda. Se adăugase și datoria. Cei trei arbitri s-au amuzat copios. „Nu rămân dator niciodată”, nu, n-a zis asta. Dar asta însemna.
Dincolo de această poveste dintr-o lume dispărută azi în care banii vin pe cardul bancar cu factură și cazarea se face unde vrea arbitrul.
L-am cunoscut și eu pe Marius Popescu. Și dacă era un om de onoare în fotbal, așa se proceda atunci, era și un sufletist.
A fost singurul om din acest sport care m-a așteptat pe mine, un neica nimeni la 20 de ani care scria două știri la două zile într-un un ziar din Capitală, și pe doi colegi jurnaliști, la ora 5.45, atât de devreme, pe peronul gării din Reșița.
Erau primii mei ani de presă, când se făceau cronici la toate meciurile unei etape, cu casete tehnice complete și note acordate fiecărui jucător în parte.
Am plecat seara la 9.30 din Gara de Nord și dimineața, ditamai conducătorul era în picioare, la costum și la cravată, pardesiu închis desfăcut, uitându-se cine coboară din tren, dacă știe pe cineva.
Noi nu ne-am anunțat prezența. Îl știam din pozele din ziarele alb-negru, așa cum era la finalul anilor 90. Ne-a strâns mâna politicos, ne-a urat bun venit și, surprinzător, ne-a invitat la masă în incinta unei uzine unde era o cantină destul de veche.
A fost prima și ultima oară când am mâncat ciorbă de perișoare cu ardei iute și felul doi la micul dejun. Nu-mi aduc aminte dacă am avut desert. Memorabil.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER